Mihai Eminescu, cea mai importanta voce poetica din literatura romana, purtand in suflet tara intreaga, “de la Nistru pan-la Tisa” a lasat posteritatii o impresionanta creatie artistica. Toti romanii care l-au citit, de la cei mai mari carturari pana la oamenii de rand, au fost fascinati de versul si de verbul sau. Criticul literar Tudor Vianu spunea ca ”fara Eminescu am fi mai altfel si mai saraci”, iar Constantin Noica afirma ca Mihai Eminescu reprezinta “omul deplin al culturii romanesti”.
Titu Maiorescu, mentorul „Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vesmantului cugetarii romanesti.”
Istoricul Ioan-Aurel Pop, presedintele Academiei Romane, il considera pe Eminescu “arhitectul spiritual al Romaniei moderne”. “Eminescu, natiunea si cultura – ca valori ale identitatii romanilor – ne-au construit destinul nostru de fiinta colectiva. Destinul acesta nu a fost mereu ideal, nu a fost tot timpul liniar si glorios, nu a fost un mars continuu ascendent, dar a fost calea noastra de inaintare prin istorie, cale pe care am tinut-o deschisa si functionala pana astazi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creatiei spirituale romanesti.
Pentru Eminescu, Romania intreaga exista si traia intens cu mult inainte de a fi fost oficial pusa pe harta. In aceasta Romanie aveau loc si Alexandru cel Bun, si Vlad Tepes, si Stefan cel Mare (mai ales el, parintele Moldovei) si Mihai Viteazul, si Iasii, si Bucurestii, si Oradea Mare, ca si Mica Roma. Toate se pierdeau pentru el „in acest cuvant mare, covarsitor si foarte frumos, de Tara Romaneasca” (cum avea sa spuna mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, insa, zeu, ci om, cu toate cele omenesti, inclusiv cu defecte si pacate. Deasupra tuturor slabiciunilor sale s-a situat o imensa energie benefica, sublimata in sufletul acestui popor.
In lucrarea „Eminescu” (1936): Mihail Sadoveanu scria: „Sa ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales intre toti scriitorii acestui neam, aparut pe neasteptate in literatura lanceda si conventionala a epocii, in viata lui scurta a dus arta poeziei la inaltimi neintrecute pana astazi, imbogatind ritmul, rima si expresia artistica, a dat cuvintelor simple valori noua si armonii surprinzatoare, sentimentelor adancime unica, viziunilor orizont nemarginit. Pe langa acest progres al artei scrisului, Eminescu a imbogatit limba si a legat poezia culta de productiile din veac ale cantaretilor anonimi ai neamului. Acest monument maret al literaturii poporului nostru a fost cladit in mai putin de douazeci de ani in care se numara si anii de suferinta cand poetul a fost coplesit de o boala necrutatoare, care la 1889 i-a intrerupt brusc cursul vietii”.
“Il iubesc pe Eminescu”, marturisea Nicolae Steinhardt. “Ziua de 15 ianuarie e pentru mine o zi sfanta. Nu uit, cand sunt in Bucuresti, sa depun si eu o floare la statuia din fata Ateneului, opera a sculptorului D. Anghel. Si apoi Eminescu, prin fermitate si curatia caracterului, imi e sprijin de nadejde in credinta ca poporului roman ii e menit a se impartasi in cultura si in viata spirituala de o soarta cu mult deasupra mediocritatii, acea binecuvantata soarta in care au crezut Hasdeu, Parvan, Blaga, Mircea Eliade si Constantin Noica. Cat de fericit sunt ca mi-ati dat prilejul sa-mi marturisesc dragostea despre Eminescu si fenomenul romanesc.”
George Calinescu il aprecia pe Eminescu ca fiind “cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie, si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale”.
