Cartea de tip pop-up a fost inventată într-o formă elementară de către scriitorul, teologul și matematicianul Ramon Llull (cca.1232-1315) care a devenit mai târziu unul dintre martirii Bisericii Romano-Catolice. El a fost cel care, în jurul anului 1305, a pus bazele „mecanicii hârtiei” prin inventarea a ceea ce a numit un „Cerc Lullian”, dispozitiv compus din mai multe cercuri rotative. Cercurile din hârtie erau împărțite fiecare pe diverse categorii precum cunoaștere, verbe sau adjective și erau decupate și îmbinate astfel încât să se poată roti independent. Cercul demonstra ideile creatorului său, potrivit căruia în univers există un număr finit de adevăruri de bază, incontestabile, în toate domeniile cunoașterii și orice cu privire la aceste domenii ar putea fi înțeles doar prin studierea diverselor combinații de termeni din Cercul Lullian. Potrivit lui Llull, acesta ar fi dezvăluit toate adevărurile posibile corespondente diverselor teme cercetate. Cercul a fost inclus în cartea sa, un manuscris pe teme filosofice și religioase intitulat „Ars Magna”.
Mai târziu metoda a fost preluată și adaptată pentru crearea cărților de anatomie, care includeau planșe ce se mișcau – acestea au devenit rapid populare printre studenți. Una dintre cele mai apreciate astfel de cărți a fost cea tipărită de Andreas Vesalius în 1543 – „De Humani Corporis Fabrica Librorum Epitome”. Cartea nu prezintă doar informații extrem de detaliate despre anatomia corpului uman, ci și o atenție specială acordată ilustrațiilor prezentate, foarte apreciate până în ziua de astăzi. Această tehnică a fost inclusă și în vechile manuale de astrologie la crearea cadranelor cu discuri mobile pentru ilustrarea boltei cerești.
Abia mult mai târziu, în jurul anului 1740, aceste cărți au devenit apanajul literaturii pentru copii, fiind create de către John Newbery – un editor englez care a transformat pentru prima dată literatura pentru copii într-o afacere profitabilă. În acest context nou, editorii căutau metode inedite de a-și atrage cititori mai tineri. Astfel, în 1765 Robert Sayer a creat o carte „mobilă” cunoscută drept „lift-the-flap” sau „ridică-clapeta”. De obicei acestea erau formate din coli simple, îndoite perpendicular în patru, ca broșurile – pe fiecare pliu era o imagine decupată orizontal în centru, astfel încât clapetele să poată fi ridicate pentru a dezvălui o altă imagine aflată dedesubt. Prin urmare, orice secțiune individuală conținea până la trei imagini posibile, în funcție de deschiderea uneia, a ambelor sau a niciunei clapete. Popularitatea acestor cărți a crescut rapid, dobândind diferite denumiri în funcție de conținut, compoziție sau ilustrații – au fost numite „metamorfoze” sau „arlechinade”. În anii 1800, cititorii au făcut cunoștință cu un stil nou de carte care permitea îndepărtarea ilustrațiilor – cele mai comune erau păpușile din hârtie care puteau fi îmbrăcate în funcție de povestea cărții. Mai existau și cărți care permiteau îndepărtarea paginilor sau sprijinirea lor de mobilier în timpul lecturii. Aceasta a fost perioada când cărți care inițial fuseseră scrise pentru adulți, precum „Călătoriile lui Gulliver” de Jonathan Swift (1726) sau „Robinson Crusoe” a lui Daniel Defoe (1719) erau ilustrate și adaptate pentru publicul mai tânăr din dorința editurilor de a înmulți numărul cititorilor.
În 1860, „cărțile mobile” erau deja produse în masă iar prima editură care a făcut acest lucru a fost Dean & Son Publishing, care a beneficiat de proaspăt inventatul procedeu al litografiei. Compania a angajat diverși artiști pentru crearea cărților și a imaginilor, ceea ce a dus la inventarea celui mai bun și mai popular tip de carte mecanică de până atunci, cea care folosea panglici pentru a susține imaginile verticale pe pagină și pentru a proiecta scena ilustrată, făcând-o astfel „să prindă viață”.
Ilustratorul german Lothar Meggendorfer este cel care primește de obicei recunoașterea pentru prima carte de acest fel care este, de fapt, și prima carte cu adevărat pop-up din istorie. În 1878 el a conceput o astfel de carte drept cadou de Crăciun pentru fiul său, după care au urmat alte peste 200 de cărți mecanice realizate cu ajutorul unor sisteme și dispozitive ingenioase pentru mișcarea personajelor ilustrate. Meggendorfer, considerat până în prezent un geniu al epocii lui, a făcut posibilă animarea unor secvențe complexe prin mișcarea concomitentă a ochilor, maxilarelor, brațelor și picioarelor personajelor ilustrate, totul într-o singură scenă.
Anii 1900 au dus la crearea unui nou tip de carte „mobilă”, una aproape identică cu cele de tip pop-up din prezent. S. Louis Giraud a fost cel care a patentat noua structură, numită de el și „stand-up life-like” – aceasta permitea ca printr-o singură întoarcere a paginii să fie posibilă aducerea la viață a unei ilustrații care se „ridica” de pe pagină și devenea vizibilă din toate unghiurile. O altă reușită a fost transformarea cărților pop-up în produse accesibile ca preț datorită materialelor ieftine utilizate la producția acestora. Denumirea de carte pop-up apare în anii ‘30 atunci când și-a început ascensiunea pe piață editura Blue Ribbon Publishing din New York. Aceasta are meritul de a fi colaborat cu nenumărați artiști care au creat cărți uimitoare din punct de vedere vizual, multe dintre ele fiind inspirate de personajele lui Walt Disney. În anii ‘60 merită menționat ilustratorul cehoslovac Vojtěch Kubašta, care a creat un tip nou de design ce însoțea de obicei cărțile de basme. Printre cei mai cunoscuți și respectați realizatori contemporani de cărți pop-up merită amintiți și Waldo Hunt, Robert Sabuda, Matthew Reinhart și Jan Pienkowski.
Vom încheia acest articol despre fascinanta lume a cărților care se trezesc la viață citându-l pe actorul și comediantul britanic Sean Lock: „Un mic sfat – să nu citiți niciodată o carte pop-up despre girafe”.
