Avocat Dr. Constantin Neacșu –
Baroul București
Tel.: 0744244852
Prin „consumator” se înțelege, potrivit articolului 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care în temeiul unui contract ce intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. După cum stabilește Legea nr. 193/2000, operatorii de cablu, Internet sau telefonie mobilă nu au dreptul – cu mici excepții – de a cere clienţilor-consumatori, atunci când aceştia din urmă doresc încetarea serviciilor înainte de expirarea duratei minime contractuale, o taxă de reziliere.
Problema se complică în ceea ce îi privește pe clienții persoane juridice. În general se consideră că societățile nu fac parte din categoria consumatorilor, întrucât nu sunt vulnerabile juridic, având prin intermediul juriștilor sau a avocaților aptitudini și cunoștințe de a negocia un document. Deși în practică suntem în prezența aceleiași „dictaturi” a contractelor de adeziune, prestabilite de către furnizorul de utilități.
Jurisprudența din România, precum și cea comunitară, s-a pronunțat asupra faptului că societățile pot fi obligate la despăgubiri în cazul denunțării contractului de telefonie mobilă, Internet sau cablu, considerându-se în mod nereal că părţile contractante sunt libere să definească – respectând prevederile imperative şi de ordine publică – conţinutul raportului lor juridic, inclusiv consecinţele unei eventuale renunţări sau nerespectări a obligaţiilor. Avem în acest sens Hotărârea din 8 martie 1988, Apple and Pear Development Council (102/86, EU:C:1988:120) sau Hotărârea din 18 iulie 2007, Société thermale d’Eugénie‑les‑Bains (C‑277/05, EU:C:2007:440).
Curtea Constituțională a României a constatat de asemenea că tratamentul discriminatoriu al persoanelor juridice în această privință nu este de natură să încalce prevederile constituționale ale articolului 16 privind egalitatea în fața legii (a se vedea Decizia nr. 525 din 17 iulie 2018 și Decizia nr. 468 din 17 septembrie 2019).
În consecință, singura opțiune teoretică o reprezintă încercarea de negociere a contractelor înaintea semnării acestora. Pentru că, după ratificare, clienții-persoane juridice devin captivi contractual, fără mari șanse de a modifica ceva în perioada de derulare, care de obicei este de 24 de luni.
Încetarea contractelor de telefonie sau Internet poate interveni ca urmare a rezoluţiunii/rezilierii sau a denunţării unilaterale. Principala deosebire dintre denunţarea unilaterală, pe de o parte, şi rezoluţiunea şi rezilierea contractului pe de cealaltă parte, constă în natura juridică a acestora. Denunţarea unilaterală a contractului reprezintă o manifestare de voinţă expres permisă de lege a uneia dintre părţi în sensul încetării contractului, fără de regulă a fi nevoie să se invoce anumite motive întemeiate, în timp ce rezoluţiunea şi rezilierea sunt sancţiuni contractuale care operează doar în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor contractuale integral, întocmai şi la timp, deci doar pentru un motiv întemeiat.
De asemenea, în timp ce denunţarea unilaterală intervine doar printr-o notificare scrisă adresată celeilalte părţi în condiţiile stabilite prin acordul părţilor, rezoluţiunea şi rezilierea pot interveni prin hotărâre judecătorească, prin notificare scrisă sub forma rezoluţiunii/rezilierii unilaterale sau chiar de drept, în situaţia fiinţării unui pact comisoriu valid.
