Se crede că pictura fore-edge își are originea în inscripționarea titlului pe muchiile cărților, drept urmare acest tip de pictură a apărut în principal ca metodă de identificare, nu neapărat ca modalitate de înfrumusețare a cărților. Mai târziu – când titlurile de carte au fost mutate pe cotor – muchiile cărților au servit drept loc de înscriere a numelor proprietarilor, a motto-urilor de familie, a stemelor sau a monogramelor – cărțile erau obiecte de lux, iar identificarea proprietarului era foarte utilă. Atunci când un gravor și pictor italian din secolul al XVI-lea pe nume Cesare Vecellio (vărul celebrului pictor Tițian) a început să picteze muchiile cărților, scopul acestui tip de pictură a trecut de la identificare la înfrumusețare. Picturile lui Vecellio – la fel ca primele inscripționări cu scopuri practice ale titlului și proprietarului – erau realizate chiar pe muchia cărților, astfel încât să fie vizibile doar atunci când cartea era închisă. Aproximativ o sută de ani mai târziu, Samuel Mearne – un legător de cărți din perioada Restaurației engleze – a creat o nouă tehnică: el a început să picteze nu pe muchia cărților, ci pe marginile paginilor interioare. Această schimbare de tehnică a dus la realizarea unor lucrări de artă care erau vizibile atunci când cartea era deschisă sau avea paginile ușor îndoite și invizibile atunci când cartea era închisă.
Legenda spune că noua tehnică a luat naștere tot din necesitate – o ducesă, prietenă a regelui Carol al II-lea al Angliei (1630-1685), împrumuta adesea cărțile acestuia uitând uneori să le returneze. Astfel regele i-a însărcinat pe pictorul curții – Sir Peter Lely – și pe legătorul curții – Samuel Mearne – să conceapă o metodă secretă de identificare a cărților sale. Aceștia au elaborat un procedeu pentru a picta o imagine ascunsă pe marginile cărților. Atunci când regele a vizitat-o pe ducesă, a observat pe un raft o carte cu aspect familiar pe care a revendicat-o. Ducesa a protestat, dar regele a înclinat paginile cărții pentru a dezvălui stema regală ilustrată pe margini. Primele picturi engleze realizate folosind vechea tehnică prezentau desene heraldice în auriu și diverse alte culori. Cea mai veche pictură fore-edge semnată și datată a fost creată în 1653 – este vorba despre un blazon pictat pe o Biblie. Legenda amintită mai sus este parțial confirmată de cercetările lui Cyril Davenport (1848-1941), fost director al departamentului responsabil cu legătoria de carte din cadrul British Museum. Potrivit acestuia, Samuel Mearne a fost „creierul” din spatele misterioasei arte a picturii pe marginile cărților, în timpul serviciului său ca legător de carte pentru regele Carol al II-lea (între anii 1660 și 1683). Cercetările au mai scos la iveală și faptul că aceste picturi timpurii au fost semnate de „un artist pe nume Fetcher”.
Un secol mai târziu – în jurul anului 1750 – picturile fore-edge au devenit mai complexe, transformându-se din simple desene decorative sau heraldice în peisaje, portrete, scene religioase sau chiar erotice, de obicei pictate în culori. În multe cazuri scena aleasă pentru a fi pictată ilustra o secvență a cărții. Însă aceasta nu era o regulă – spre exemplu, un peisaj din New Brunswick a fost pictat atât pe o Biblie cât și pe o colecție de poezii și piese de teatru. Dat fiind că artistul, librarul sau proprietarul cărții decidea ce imagine urma să fie ilustrată, varietatea este mare. Tehnica picturii fore-edge a fost popularizată în secolul al XVIII-lea de către John Brindley (1732-1756), editor și legător de cărți al prințului de Wales, dar și de către celebra familie de legători și librari Edwards de Halifax. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, unul dintre cei mai reprezentativi artiști pentru acest tip de pictură a fost Carolin B. Currie. Potrivit lui Carl J. Weber (1894-1966) – un alt cercetător al istoriei picturii fore-edge – artista a realizat 172 de exemplare cunoscute, care datorită rarității și execuției lor superioare sunt astăzi la mare căutare. Deși nu este menționată existența picturilor fore-edge în China, Carl Weber oferă mărturii conform cărora pictorii chinezi au fost influențați de această tehnică occidentală și au început să o practice și ei.
În funcție de modul în care imaginea devine vizibilă, există două tipuri de picturi fore-edge. Pictura care devine vizibilă prin aranjarea tuturor paginilor „în evantai” este realizată prin pictarea directă pe suprafața marginilor interioare ale paginilor cărții. Pe de altă parte, pictura fore-edge care devine vizibilă doar atunci când cartea este închisă presupune aplicarea acuarelei pe muchia propriu-zisă a cărții, nu pe marginile paginilor. Pentru a realiza o pictură fore-edge, artiștii fixau paginile ușor îndoite „în evantai” cu ajutorul unei prese speciale care le menținea în poziție, fără să pună presiune asupra copertelor. Deși de obicei vopselele folosite pentru acest tip de pictură erau acuarelele, artiștii erau obligați să le utilizeze cu mare grijă – trebuiau să aplice încet culorile pe marginile cărților pentru a evita saturarea excesivă a hârtiei. Acuarela a fost singurul tip de vopsea care a putut fi folosită la realizarea acestor picturi, întrucât vopselele acrilice și uleiurile s-ar fi crăpat și sfărâmat odată cu trecerea timpului.
În prezent britanicul Martin Frost este singurul artist profesionist dedicat exclusiv picturilor fore-edge. Acesta a creat peste 3500 de astfel de picturi de când și-a început cariera în anii ‘70. În 2019 Frost a fost decorat de către regina Elisabeta a II-a cu ordinul „Most Excellent Order of the British Empire”.
Poate din cauza naturii lor ascunse există foarte puține informații despre aceste uimitoare piese de artă secretă. Ele se găsesc de obicei în bibliotecile de cărți rare și în colecțiile speciale, fiind posibil ca proprietarii de cărți astfel decorate să nu fie conștienți de comorile pe care le dețin.
