Rotogravura utilizează un cilindru de imprimare cu celule mici care sunt gravate în el, iar aceste celule au capacitatea de a reține cerneala în forma cu dimensiunea care reflectă în final imaginea imprimată a produsului.
Acest tip de echipament de imprimare cu rotație este un tip de mașină de tipar cu viteză mare. Pentru un nivel maxim de eficiență, presa de rotogravură funcționează la viteze mari, desfășurând substratul de imprimare din bobine cu diametre foarte mari.
Gravurile executate pe placă, respectiv în forma de tipar, pot avea adâncimi, înălțimi și grosimi variabile. Reproducerea exactă a detaliilor minore și a contrastelor permite definirea cu acuratețe a expresiei feței umane. Rotogravura este un exemplu de imprimare intaglio sau imprimare în profunzime. Termenul de imprimare intaglio a fost inițial folosit pentru a descrie tehnici de imprimare în care imaginea este gravată pe o suprafață metalică. În italiană, cuvântul „intaglio“ înseamnă gravură.
Tehnica a fost inventată în Germania în prima jumătate a secolului al XV-lea, fiind inspirată de metoda folosită de bijutierii artizani. Precizia și finețea liniilor obținute au făcut ca tehnica gravării să fie introdusă pentru fabricarea bancnotelor începând cu secolul al XVIII-lea.
Până în secolul al XIX-lea, procesele de tipărire – inclusiv cele utilizate pentru producerea de facturi – erau predominant artizanale, folosind procese semi-industriale și numai descoperirile secolului al XX-lea au făcut posibilă industrializarea lor. În ceea ce privește imprimarea în profunzime (intaglio), primul sistem de imprimare a fost brevetat în Franța în 1860 și permitea tipărirea pe ambele părți, iar prima mașină care a imprimat în Germania, cu forme gravate în profunzime, a funcționat în 1913 la tipografia Schnellpressenfabrik Frankenthal Albert & Cie.
Până la mijlocul secolului al XX-lea, imprimarea intaglio a bancnotelor se făcea doar într-o singură culoare. În 1947, Gualtiero Giora a proiectat și a construit prima mașină de imprimare intaglio care a permis imprimarea a trei sau mai multe culori simultan. Giora Gualtiero este considerat „tatăl“ producției de bancnote, așa cum este în prezent, pentru că invențiile sale au revoluționat industria de imprimare a bancnotelor.
Imprimarea intaglio, rotogravura, imprimarea în profunzime sau oricum ați dori să o numiți, este strâns legată de singurul lucru care pune lumea în mișcare: banii. Tehnologia intaglio de imprimare a banilor permite ca grosimea stratului de cerneală depus pe substrat să fie de până la 100 de ori mai mare decât cel care poate fi aplicat prin metoda offset. Unele zone pot fi imprimate în relief, iar culorile rezultate sunt mai vii.
Alte caracteristici speciale conferite de rotogravură sunt date de contactul direct al formei gravate cu substratul de imprimare, adică cerneala este preluată din adânciturile plăcii gravate sub acțiunea unor presiuni foarte mari asupra substratului. Rezultatul este un fenomen de deformare a substratului – numit embossing – care amplifică efectul de relief al zonelor imprimate intaglio.
Folosind aceeași placă de imprimare, mai multe cerneluri pot fi transpuse pe aceeași bancnotă și un element de pe aceeași bancnotă poate fi imprimat în mai multe culori.
Această metodă de imprimare fiind cea mai rapidă, este capabilă să imprime începând de la etichete în coală până la rulouri (bobine) de până la câțiva metri lățime și câțiva metri diametru ( tapet). Acest tip de imprimare este adesea alegerea ideală pentru imprimarea de înaltă rezoluție sau pentru reproducerea fotografiilor. Imprimarea prin rotogravură este utilizată pentru tirajele de mare volum, cum ar fi reviste cu mai mult de 1 milion de exemplare sau cataloage de produs.
Gravura era o metodă incompatibilă cu tiparul înalt dezvoltat de Guttenberg, astfel încât gravurile trebuiau să fie produse separat și abia ulterior adăugate cărții. Enciclopedia franceză (1751-1765) a inclus un întreg volum de gravuri. Gravura a fost principala metodă pentru reproducerea imaginilor până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când litografia a depășit-o.
Partea modernă de gravare a mașinii, patentată de Thomas Bell în 1784, a fost destinată tipăririi pe țesături textile. Mașina a purtat toate elementele de bază ale unei unități de imprimare curente și anume: unitatea de cerneluire, cilindru gravat, o racletă și cilindru de imprimare. Cilindrul gravat era alcătuit dintr-un miez de fier acoperit de cupru sau alt metal, pe care se executa forma gravată și care putea fi detașată pentru reutilizare.
În 1913 New York Times a instalat un echipament de imprimare cu forme gravate. Mai târziu a fost introdus ca o metodă de imprimare pe ambalaj. În 1910 germanul Emst Mertens a inventat o altă procedură de gravare, diferită de cea a lui Klic, care a dat naștere la gravura prin autotipie, un proces similar utilizării indigoului la mașina de scris.
Următorul avans a venit cu inventarea fotografiei și a primelor filme tipografice, cu ecrane de halftone și dezvoltarea hârtiei de carbon (hârtie pigmentată), care permit gravarea cilindrilor prin metode fotochimice. Acest lucru a făcut posibil primul succes comercial al unei prese de rotogravură, realizată de Karl Klic la Viena. Klic a folosit prima dată termenul de rotogravură. Prin tehnicile de gravare a cilindrilor el a condus la excelența reproducerilor, respectiv a acurateții imprimării prin rotogravură.
Singurul dezavantaj important al gravurii este timpul îndelungat necesar pentru pregătirea cilindrilor. În timp au fost dezvoltate modalități care automatizează o mare parte a procesului. Din cauza acestui dezavantaj, gravura este profitabilă doar pentru tiraje suficient de mari. De exemplu se estimează că obținerea de produse în mai puțin de șaizeci sau șaptezeci de mii de exemplare nu este profitabilă în acest sistem de imprimare. În multe situații, această metodă nu este utilizată dacă nu este destinată unui tiraj de mai mult de un milion de exemplare.
Presele de gravură sunt mai scumpe decât presele flexografice, dar sunt mai ieftine decât echipamentele offset care oferă performanțe comparabile.
Principalele caracteristici și avantaje ale rotogravurii
Imprimarea prin rotogravură este un proces de imprimare în gol, spre deosebire de tehnicile sau tipografia flexografică și de tehnicile litografice (offset), în care atât literele cât și grafica sunt la același nivel de suprafață, pe când în gravură acestea sunt scufundate în suprafața formei de tipărire ( cilindru gravat). În rotogravură cerneala se găsește în depresiunile formei de imprimare, de unde va fi transferată pe hârtie.
• Rotogravura se desfășoară printr-un proces de imprimare directă. Cerneala este transferată direct de la cilindrul gravat la suport. Acest lucru oferă un control mai precis al cerneluirii și, prin urmare, al culorii imprimate pe parcursul întregului tiraj.
• În rotogravură se folosesc cerneluri lichide ca în serigrafie și flexografie, spre deosebire de tiparul offset în care se utilizează cerneluri cu vâscozitate ridicată. De asemenea rotogravura prezintă avantajul utilizării unei mari varietăți de cerneluri lichide, în funcție de tipurile de suporturi dorite și de timpii urmăriți de uscare.
Pe de altă parte cilindrul de gravare rezistă atacului oricărei substanțe chimice (cu excepția acizilor) astfel încât pot fi utilizate cerneluri cu orice solvent de bază.
• Forma de imprimare/ gravare, spre deosebire de tipărirea offset și flexografie este continuă și deci fără întrerupere. Acest lucru permite imprimarea de imagini continue repetitive, ca în cazul tapetului sau al ambalajului. Această caracteristică permite de asemenea o utilizare mai eficientă ( fără pierderi) a suportului de imprimare.
