Cele două surori (1770) – Jean Claude Richard
Pastelurile au fost folosite de artiști încă din Renaștere și au câștigat o popularitate considerabilă începând cu secolul al XVIII-lea, când o serie de artiști importanți au transformat pastelul în mijlocul lor principal de expresie. Originar din nordul Italiei, fabricat pentru prima dată în secolul al XVI-lea, pastelul era produs din pigmenți puri sub formă de pudră, amestecați cu gumă arabică, lipici de pește sau de animale pentru a-i „lega”. Inițial pastelul era disponibil doar în culorile roșu, negru și alb – în prezent sunt disponibile peste 1600 de nuanțe diferite, cu un termen de valabilitate aproape nelimitat.
Creioanele pastel moi sunt cel mai des utilizate în prezent, având în compoziție o cantitate mai mare de pigment și mai puțin liant – desenele realizate cu acestea sunt ușor estompate și necesită protecție (pulverizare cu un fixator sau înrămare sub sticlă). Pastelurile tari au în compoziție o cantitate mai mare de liant și mai puțin pigment, fiind folosite în mod tradițional pentru crearea schițelor sau pentru detalii fine. Printre cele mai noi tipuri de pasteluri le amintim pe cele cu ulei, care au o consistență moale și densă și culori intense. Ele nu necesită substanțe de fixare și pot fi întinse pe suprafața de lucru prin diluare cu terebentină. Pastelurile solubile în apă sunt similare pastelurilor moi, dar includ în compoziție un element solubil în apă precum polietilenglicolul – acesta permite diluarea culorilor până la o consistență uniformă, semitransparentă. Pastelurile solubile sunt comercializate într-o gamă restrânsă de culori deoarece permit combinarea și aplicarea cu pensula pe suprafața de lucru.
Suporturile din hârtie pentru pasteluri trebuie să fie cât mai texturate pentru a permite culorilor să aibă o bună aderență. Pentru crearea unei picturi pastel permanente, artistul trebuie să folosească exclusiv pigmenți rezistenți la lumină și hârtie cu aciditate redusă, dar și înrămarea sub sticlă. Utilizarea substanțelor de fixare a culorii nu este recomandată deoarece acestea pot degrada pictura pe termen lung. Există numeroase tehnici de pictură în pastel, printre care și impasto – aplicarea pastelului în straturi groase pentru obținerea texturii în relief.
Deși oamenii au aplicat pământ și cretă sub formă de pulbere pe diverse suprafețe încă din Preistorie, pastelurile sunt mult mai mult decât simple batoane de cretă pigmentată sau pământ colorat. Potrivit istoricilor, portretul Monseniorului Louis Doni d’Attichy – episcop de Riez – realizat de Robert Nanteuil (1623-1678) în 1663 este una dintre primele picturi în pastel atestate.
Pastelurile au ajuns rapid să fie considerate un mijloc de exprimare acceptabil și pentru femei, care astfel nu mai trebuiau să se murdărească de vopselele în ulei și de solvenți. O reprezentantă importantă din acest punct de vedere este Rosalba Carriera (1673-1757), a cărei operă a demonstrat că un bun pictor de pastel poate egala realizările celor mai buni pictori în ulei ai vremii. James Abbott McNeill Whistler (1834-1903) a produs numeroase pasteluri în jurul anului 1880, inclusiv o serie de lucrări referitoare la Veneția, ceea ce a contribuit la entuziasmul în creștere pentru pasteluri în SUA. Nu a trecut mult timp până când și alți mari artiști precum Gauguin (1848-1903), Matisse (1869-1954), Monet (1840-1926), Renoir (1841-1919) și Toulouse-Lautrec (1864-1901) au folosit pastelul cu un succes uriaș. Spre deosebire de vopselele în ulei, care erau aplicate în mod convențional în straturi, pastelurile aderau ușor la suprafața suportului și nu necesitau uscare. Un pastelist bun putea realiza un portret de calitate în foarte puține ședințe, ceea ce făcea ca portretele în pastel să fie mult mai puțin solicitante de ambele părți, fiind bineînțeles și mult mai ieftine.
În Anglia secolului al XVIII-lea, un reprezentant de marcă al pastelului a fost John Russell (1745-1806). În Franța din timpul și de după Revoluția din anii 1789-1799, pastelul și-a pierdut pentru scurt timp din popularitate deoarece era asociat cu frivolitatea vechiului regim. Acesta a fost însă popularizat din nou de artiști francezi de marcă precum Eugène Delacroix (1798-1863) și Jean-François Millet (1814-1875). Edgar Degas (1834-1917) este considerat artistul care a transformat pastelul – acesta era fascinat de aparatul de fotografiat, de xilogravurile japoneze ale maeștrilor Hokusai și Hiroshige, de asimetrie și de culorile strălucitoare. Degas a experimentat cu vopsele și pastel pe suporturi din hârtie, carton și pânză. A amestecat pasteluri cu guașă și acuarelă și le-a încălzit la abur pentru a înmuia pigmenții. Cu ajutorul pensulelor a manipulat culorile și suporturile, scufundând pastelurile în diverse soluții și fixând apoi fiecare strat. Tot el a popularizat utilizarea și a avansat în cunoașterea substanțelor de fixare a culorilor. Datorită lui, pastelul nu a mai fost considerat un mediu al culorilor fără intensitate.
Referindu-se atât la tehnica sa cât și la natura pastelurilor, Edgar Degas constata: „Conversația în viața reală este plină de propoziții pe jumătate terminate și de discuții care se suprapun. De ce nu ar trebui să fie și pictura la fel?”
