Culoarea maro a fost folosită în artă încă din preistorie: dovezi ale existenței pigmentului numit umbră, umbria sau umbrin – compus din oxid de fier și oxid de mangan – în picturile rupestre din peștera Lascaux din Franța atestă utilizarea lui încă din anii 40 000 î.Hr. Același pigment umbrin a fost utilizat pentru a colora pielea figurilor feminine pictate în mormintele egiptene, dar și pentru figurile pictate pe vasele și amforele grecești. Egiptenii amestecau pigmentul măcinat cu clei de origine animală sau vegetală pentru ca acesta să aibă o aderență mai bună la suprafață. În Antichitate, grecii și romanii au reușit să obțină o nouă variantă de maro: o cerneală maro-roșiatică ce a primit denumirea de „sepia” deoarece era secretată de molusca marină cu același nume în momentul în care era atacată, tulburând apa din jur. Această cerneală a fost utilizată mai târziu și de către pictorii renascentiști Leonardo da Vinci sau Rafael. Vopseaua maro era obținută în Antichitate și din nuci. Scriitorul roman de secol I î.Hr., Ovidiu, a descris cum galii foloseau sucul obținut în urma fierberii cojilor de nucă la crearea unei vopsele maro pentru lână sau a unei nuanțe roșiatice pentru păr. Asocierea maroului cu sărăcia – conotație care s-a păstrat parțial până astăzi – își are originile în Roma Antică, unde hainele de culoare maro erau asociate clasei sărace sau barbarilor.
În Evul Mediu semnificația care leagă culoarea maro de lipsa avuției a dobândit noi valențe datorită ordinului catolic al călugărilor franciscani, care purtau robe de culoare maro ca simbol al umilinței și sărăciei. Totodată, pictorii Evului Mediu foloseau rareori pigmenți maro preferând în schimb culorile mai luminoase – roșul, albastrul sau verdele. Artiștii Renașterii (secolele XIV-XVI) au fost cei care au readus în atenție culoarea maro pe care o foloseau în patru variante: umbra (maro închis obținut din lutul extras din regiunea Umbria, Italia), siena (maro-roșiatic obținut din pământul extras din Siena, Toscana), umbra arsă (argila din Umbria încălzită până căpăta o nuanță mai închisă) și siena arsă (siena încălzită până devenea un brun-roșiatic închis). În pictura „Sfânta Ecaterina din Alexandria” (aprox. 1507), Rafael (1483-1520) o ilustrează pe martira creștină rezemându-se de un instrument de tortură (roata de execuție) folosit pentru zdrobirea oaselor. Sfânta fusese condamnată de împăratul roman Maxentius după ce îi refuzase avansurile, însă potrivit legendei roata s-a rupt imediat ce Ecaterina a atins-o. Pictura este reprezentativă pentru utilizarea culorii maro, care devine astfel o linie de demarcație între promisiunea Paradisului și brutalitatea lumii pământești.
În secolele XIV și XV pictorii foloseau din abundență diferite nuanțe de maro în crearea portretelor pentru a evidenția culorile mai calde/luminoase, însă campioanele la folosirea diferitelor nuanțe de maro au fost secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Reprezentativi pentru această perioadă sunt Caravaggio (1571-1610) și Rembrandt Van Rijn (1606-1669), care au produs cu ajutorul culorii maro efectul de clarobscur, procedeu folosit pentru a crea iluzia volumului. Rembrandt Van Rijn a început să folosească un nou pigment maro (maro de Cassel sau de Cologne), obținut din peste 90% materie organică precum turba. Cu timpul acesta a fost preluat și de către pictorul flamand Anthony van Dyck (1599-1641), devenind cunoscut drept „maro van Dyck”.
Deși pictorii aveau la dispoziție celelalte variante de maro, artiștii europeni au folosit pentru scurt timp și un maro numit „mommia”, care era obținut în urma exhumării și prelucrării mumiilor egiptene. Deși nu se cunoaște cu exactitate când a început această practică, putem găsi astfel de exemple ce datează încă din Europa secolului al XVI-lea. Pentru crearea pigmenților „mommia”, rămășițele sub formă de pulbere erau adesea amestecate cu alte ingrediente precum smirna. În secolele următoare impresioniștii francezi au evitat maroul și au preferat culorile „pure” și mai luminoase, cu excepția pictorului post-impresionist Paul Gauguin (1848-1903), care realiza portrete și peisaje folosind culoarea maro din abundență. Către finalul secolului al XX-lea, culoarea maro era asociată simplității, naturii și sănătății – prânzul era ambalat în pungi din hârtie maro, iar pâinea din secară și zahărul brun erau considerate mai naturale și mai sănătoase decât variantele lor clasice, albe.
În prezent culoarea maro are o semnificație asemănătoare verdelui pentru că simbolizează mai ales natura și simplitatea, fiind deseori asociată cu siguranța, securitatea și rezistența. Maroul este frecvent folosit pentru a ilustra concepte referitoare la natură, reciclare sau fertilitate. Totodată culoarea maro este o nuanță „serioasă” care simbolizează structura, stabilitatea, sprijinul sau siguranța.
