Deciziile de impunere privind taxele locale – cum pot fi contestate

Avocat-Dr. Constantin Neacsu

Pentru a se putea stabili impozitul pe clădire, Codul fiscal stipulează următoarele modalități de calcul:

• în cazul clădirilor rezidenţiale, impozitul local se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% – 0,2% asupra valorii impozabile a clădirii;
• în cazul clădirilor nerezidenţiale, impozitul local se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2% – 1,3% asupra valorii impozabile a clădirii;

De principiu, în cazul clădirilor cu destinație mixtă, impozitul se calculează prin însumarea impozitului calculat pentru suprafaţa folosită în scop rezidențial cu impozitul determinat pentru suprafaţa folosită în scop nerezidenţial. Dacă suprafeţele folosite în scop rezidenţial şi cele folosite în scop nerezidenţial nu pot fi evidenţiate distinct, iar la adresa clădirii, o persoană fizică are inregistrată o persoană juridică, aceasta va avea regimul fiscal nerezidențial numai în situația când desfășoară activitate economică și se deduc cheltuielile cu utilitățile. Si de aici, o întreagă tevatură, încheiată, desigur, cu o Decizie de impunere, care se transformă în titlu executoriu.

Deciziile de impunere prin intermediul cărora se stabilesc creanțe fiscale ce constau în impozite și taxe locale emise de către organele fiscale locale pot fi contestate mai întâi pe cale administrativă, iar ulterior în instanță de către persoanele fizice, persoanele juridice sau orice altă entitate fără personalitate juridică, în conformitate cu dispozițiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură fiscală și prevederile Legii contenciosului administrativ. Astfel, în situația în care deciziile de impunere conțin erori, nu corespund cu declarațiile contribuabililor ori cu situația reală a bunurilor care fac obiectul impunerii, contribuabilii au dreptul legal de a le contesta.

În conținutul deciziei de impunere trebuie să existe mențiuni clare cu privire la posibilitatea contestării, termenul de contestare și organul la care trebuie depusă contestația.

Contestația administrativă se adresează întotdeauna organului fiscal emitent. Dacă în urma deciziei de soluționare a contestației contribuabilul este în continuare nemulțumit, acesta se poate adresa instanței de contencios administrativ competente.

Potrivit dispozițiilor art. 206 alin. 1 Cod procedură fiscală, contestația se formulează în scris și va cuprinde următoarele elemente:

• datele de identificare ale contestatorului;
• obiectul contestației;
• motivele de fapt și de drept pe care se sprijină contestația;
• dovezile pe care această contestație se întemeiază;
• semnătura contestatorului sau a reprezentantului convențional. Dovada calității de împuternicit al contestatorului, persoana fizică sau juridică, se face potrivit legii.

Contestația se depune în termen de 45 de zile de la data comunicării actului administrativ-fiscal, sub sancțiunea decăderii. În cazul în care contestația nu este depusă la organul fiscal emitent, aceasta se înaintează, în termen de cel mult 5 zile de la data primirii, organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. Contestația nu este supusă niciunui fel de taxă.

În aparență, lucrurile și procedurile sunt clare. În practică, nu…

Spre exemplu, au fost nenunărate cazuri în care, de la un debit principal neînsemnat s-a ajuns la executare silită pe o sumă care depășea de câteva ori debitul, ceea ce ar contrazice nu doar bunul simț, ci și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Hotărârile acestei Curti sunt izvor de drept în România în baza art. 148 alin. (2) din Constituţia României şi ale Codului fiscal, în sensul în care prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Jurisprudența europeană prevede că dobânzile şi penalităţile nu trebuie să fie excesive (cauza C-183/2014 Salomie şi Oltean împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Cluj): „În ceea ce priveşte majorările de întârziere, trebuie amintit că, în lipsa unei armonizări a legislaţiei Uniunii în domeniul sancţiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condiţiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislaţie, statele membre rămân competente să aleagă sancţiunile care le par adecvate. Acestea sunt însă obligate să îşi exercite competenţele cu respectarea dreptului Uniunii şi a principiilor sale generale şi, în consecinţă, cu respectarea principiului proporţionalităţii ”.

În cadrul altor litigii având ca obiect anularea unor decizii de impunere emise în baza unui regulament prin care se stabileau reguli cu privire la impozitul pe clădiri, regulament care nu a fost atacat cu acţiune în anulare, s-a pus problema forţei juridice a acestuia din urmă în ipoteza în care s-a constatat că are dispoziţii care contravin unei hotărâri de guvern, act administrativ cu forţă juridică superioară. Majoritatea judecătorilor au considerat că atâta timp cât actul administrativ individual a fost emis în temeiul unor acte administrative normative care sunt în vigoare şi îşi produc efectele juridice, actele administrative individuale sunt legale, neputându-se înlătura aplicarea actelor administrative normative atât timp cât acestea nu au fost anulate.

Din păcate, de multe ori, în cazul unor decizii emise de autorităţile locale, nu s-a reuşit conturarea unei opinii majoritare asupra problemelor puse în discuţie, motiv pentru care aspectele de practică judiciară neunitară slăbesc încrederea în justiție.

Practica neunitară a privit și natura juridică a înştiinţării de plată emise de Serviciului Public de Impozite și Taxe în situaţia în care nu se emite decizie de impunere. Într-o opinie (dosar nr. 3374/118/2018) s-a reţinut că înştiinţarea de plată nu este un act administrativ care poate fi supus analizei instanţei de contencios administrativ. În alte cazuri, opinia a fost diferită: înștiințarea de plată emisă de Serviciul de Impozite și Taxe, în materia impozitului pe clădiri, reprezintă act administrativ fiscal, care poate fi contestat potrivit dreptului comun în materie, iar înștiințarea de plată emisă în materie contravențională sau fiscală poate fi contestată exclusiv pe calea contestației la executare.

Alte aspecte invocate în instanță au fost legate de posibilitatea autorităților locale de a majora cotele de impozitare pe baza unor criterii uneori subiective, precum: cele economice, sociale, geografice și în funcție de necesitățile bugetare locale. Legea fixează o limită maximă la care pot apela autoritățile locale. Astfel, se poate avea în vedere împărțirea pe zone a unui oraș (zonă centrală – periferie, zone prospere din punct de vedere economic – zone defavorizate). Atât timp cât criteriile folosite se aplică pe o anunită zonă, indiferent de situațiile concrete ale fiecărui locuitor, astfel de prevederi pot fi afectate de un viciu de neconstituționalitate, legiuitorul având o apreciere prea standardizată în materie fiscală.

Trebuie reținut că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, un stat contractant, atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui „just echilibru“ între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc“ (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunțată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru și alții împotriva României, paragrafele 41 și 49).

De aceea, atenția care trebuie avută în orice demers juridic de contestare trebuie să se circumscrie acestor aspecte de jurisprudență.