Hristos și femeia adulteră – Jan Brueghel cel Bătrân (1565)
În Antichitate și în Evul Mediu, griul era culoarea lânii nevopsite, începându-și deci drumul în istorie ca fiind culoarea purtată de obicei de către țărani și de săraci – tocmai de aceea a și fost aleasă ca reprezentativă de către ordinul călugărilor cistercieni. Aceștia erau supranumiți „călugării-țărani” deoarece duceau un trai auster, bazându-se doar pe propria muncă, iar robele lor de culoare gri au reprezentat un simbol al jurământului de smerenie și sărăcie.
Prima utilizare documentată a culorii gri s-a petrecut în urmă cu aproximativ 17000 de ani în peștera Lascaux (Franța), cămin al câtorva dintre cele mai vechi picturi rupestre din istoria omenirii. Artiștii antici au folosit aici mangan de culoare gri-oțel pentru unele dintre lucrările lor. Este important de remarcat că atât negrul cât și griul erau folosite pentru reprezentarea solului, iar pigmenții ambelor culori erau obținuți din oxizi de mangan. Mai târziu, culoarea gri a apărut în arta sumeriană – această cultură considera că esența spirituală intrinsecă a unui obiect era legată de aspectul său. Astfel capacitatea de a străluci sau de a reflecta lumina conferea o calitate spirituală inerentă unui obiect – elementele gri de acest tip erau considerate mai spirituale decât cele colorate în griuri mai terne. Egiptul Antic, o civilizație care iubea culoarea, folosea tonurile de gri mai ales pentru marcarea fundalurilor sau pentru reprezentarea animalelor.
În China griul apare folosit în artă în jurul anului 700 d.Hr. În această perioadă, artistul Wang Wei a schimbat traiectoria artistică atât a Chinei cât și a Japoniei atunci când a creat o tehnică cunoscută astăzi sub numele de „pictură cu cerneală“ sau „pictură monocromă cu cerneală“. Tehnica lui Wang Wei se remarcă prin utilizarea unei singure culori, compensată de un element de fundal, cu efecte remarcabile mai ales în reprezentarea peisajelor. Artistul folosea diferite nuanțe ale unei singure culori pentru substituiri – de exemplu, ramurile unui copac erau reprezentate cu negru, în timp ce frunzele erau pictate cu nuanțe de gri mai deschis în mod progresiv. Wang Wei a reușit să dezvolte această tehnică în cadrul unei culturi care prețuia caligrafia – scrierea cu cerneală era deja considerată o artă valoroasă.
Mai târziu, în perioadele Renașterii și Barocului, culoarea gri a început să joace un rol important în lumea modei și a artelor fiind, alături de alb, complementară negrului care devenise popular în rândul nobilimii franceze, italiene și spaniole. Tot în acest spațiu temporal griul a devenit cunoscut datorită utilizării sale în cadrul tehnicii numite „grisaille”, folosită pentru realizarea de picturi monocrome (de obicei în tonuri de gri), care dau impresia unei sculpturi. O pictură de tip grisaille poate fi păstrată ca atare sau poate fi folosită ca bază pentru o pictură în ulei. Griul era o culoare de fundal potrivită pentru auriu și tonurile pielii umane, de aceea a devenit fundalul cel mai comun în portretele realizate de Rembrandt van Rijn (1606-1669) și în multe dintre picturile lui El Greco (1541-1614) – acesta din urmă a folosit griul pentru a evidenția fețele și costumele figurilor centrale. Pentru realizarea portretului Margaretei de Geer (1661), Rembrandt a ales să picteze o parte a peretelui gri din fundal cu un strat maro închis aplicat peste straturi de portocaliu, roșu și galben în tonuri pământii, amestecate cu negru și puțin alb, peste care a adăugat un strat suplimentar de lac. Astfel Rembrandt a realizat griuri care aveau „o subtilitate incredibilă a pigmentării”, potrivit istoricului de artă Philip Ball în cartea sa „Bright Earth: Art and the Invention of Color” (2001).
În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, griul a devenit o culoare la modă atât pentru hainele femeilor (la acea vreme reprezentate mai ales de casele de modă din Paris) cât și pentru ale bărbaților (casele de modă din Londra). James McNeill Whistler (1834–1903) a creat chiar și o nuanță specială de gri pentru fundalul portretului mamei sale. Modul în care acesta a folosit nuanțele de gri l-a influențat pe compozitorul francez Claude Debussy (1862–1918), care își descria „Nocturnele” drept echivalentul muzical al unui studiu despre gri în pictură. Mai târziu, în secolele al XX-lea și XXI-lea, griul a devenit un simbol al industrializării și al războiului, fiind totodată culoarea dominantă folosită de pictorul Pablo Picasso (1881-1973) în crearea celebrului tablou „Guernica” (1937) ce ilustra ororile Războiului Civil Spaniol (1936-1939).
De-a lungul secolelor artiștii au creat tonuri de gri amestecând culorile alb și negru în diferite proporții, adăugând puțin roșu pentru a produce un gri mai cald, respectiv albastru pentru obținerea unui gri mai rece. Artiștii obțin nuanțe de gri și prin amestecarea a două culori complementare, precum portocaliu și albastru. În modelul de culoare RGB (aditiv) – folosit pentru crearea culorilor pe ecranele calculatoarelor, telefoanelor mobile sau televizoarelor – griul este creat prin combinarea luminii roșii, verzi și albastre la intensitate mică. În modelul de culoare CMYK (subtractiv) griul este produs fie prin utilizarea albului și negrului, fie prin combinarea unor cantități egale de cyan, magenta și galben. Galbenul, portocaliul și roșul creează un gri cald, pe când verdele, albastrul și violetul creează un gri rece.
În multe culturi mai puțin influențate de societățile occidentale, culoarea este încă folosită pentru a simboliza puterea și influența. Liderii tribali și războinicii din Papua Noua Guinee până în Pădurea Amazoniană folosesc culoarea pentru a-și arăta puterea asupra altora, dar este mai probabil să îi vedem pe conducătorii unor țări precum Franța sau Germania purtând haine de culoare gri. De ce se întâmplă acest lucru? O teorie care explică acest fenomen se referă la Revoluția Franceză (1789-1799). Odată cu răsturnarea monarhiei și a vechii gărzi a elitei politice, oricine era văzut ca o figură de putere și autoritate a fost atacat și executat. Revoluția a transformat în realitate vechiul clișeu „hainele îl fac pe om”, iar moda a devenit foarte politică. Oamenii înstăriți au început să se îmbrace mai simplu pentru a-și salva viața, la propriu. Culorile strălucitoare, foițele de aur, volanele, manșetele și ostentația au fost scoase din uz iar hainele în nuanțe mai întunecate și neutre au devenit la modă. Acest lucru a declanșat o schimbare de durată, pe măsură ce ideile democrației s-au răspândit în întreaga lume. Până în prezent acest stil s-a păstrat, costumele în culori închise și neutre fiind alegerea celor mai autoritare personalități.
Deși această culoare neutră este adesea asociată cu emoții negative, designerii încep să redescopere avantajele griului în materie de eleganță și rafinament. Pentru arhitecți, designeri și creatori de modă griul este de mult timp o culoare la care apelează pentru capacitatea sa de a adăuga o eleganță atemporală proiectelor. Sub formă de culoare de sine stătătoare griul poate fi calmant sau opresiv, în funcție de intensitatea nuanței, iar atunci când este asociat cu tonuri mai luminoase poate fi o culoare complementară specială. Atunci când este „infuzat” cu roz, verde sau albastru, griul are capacitatea de a prelua tonalitatea acestor culori într-un mod care îi conferă valențe complet noi. Deoarece este un amestec de alte două culori neutre, alb și negru, griul nu are o nuanță contrastantă – are în schimb capacitatea de a prelua caracterul altor culori, ceea ce îl face coechipierul perfect pentru nuanțele mai vibrante din schemele de culoare ale oricărui designer.
Griul este cea mai frecventă culoare întâlnită în mediile urbane, fiind adesea asociat cu arhitectura și mediul creat de om. O schemă de nuanțe gri poate fi opresivă într-un context nepotrivit, dar atunci când este folosită cu atenție poate da naștere unor designuri senine și liniștitoare. Griurile pastelate sunt în general mult mai ușor de utilizat într-o schemă monocromatică și pot produce rezultate remarcabile. Griul a fost culoarea dominantă a fotografiei înainte de inventarea filmului color în 1935 și de asemenea a cinematografiei, înainte de lansarea tehnicolorului (hidrotipiei) la sfârșitul anilor ‘30. Fotografiile și filmele în tonuri de gri au încă o calitate absolut atemporală și convingătoare, asociată cu vedetele filmelor de epocă și cu farmecul vechiului Hollywood. Fotografiile în tonuri de gri pot fi actualizate cu o doză de culoare pentru a le conferi un aspect contemporan – designerul Kyle Robertson a folosit acest concept în crearea remarcabilei serii de postere „Screen”.
Practic și sensibil în același timp, griul a fost pentru mult timp perceput drept culoarea autenticității și a vorbirii directe, o concepție rezumată și de scriitorul francez André Gide (1869-1951) la începutul secolului al XX-lea: „Culoarea adevărului este gri”.
