Vom incepe cu ceea ce am putea numi „albastrul barbar”. Nici grecii si nici romanii nu aveau un cuvant pentru culoarea albastra. Pentru Homer, marea era „rosie vinacee”. Motivul? Albastrul era asociat cu celtii, acei barbari despre care se spune ca isi vopseau trupurile in albastru pentru lupta. Femeile cu ochi albastri erau considerate de moravuri usoare, iar din descrierile curcubeului din Grecia Antica si Roma culoarea albastra lipsea cu desavarsire. Insa, desi culoarea nu era numita, ea exista. De fapt, era una dintre numeroasele culori folosite pentru imbracaminte, asa cum se poate observa de pilda pe tunica unei femei pictate intr-un medalion decorativ descoperit pe peretii unei case din orasul antic Pompei.
Trecem acum la „albastrul sintetic”. Egiptenilor le placeau atat de mult pietrele pretioase lapislazuli (de culoare albastra) si peruzeaua (de culoare turcoaz), incat au inventat primul pigment albastru sintetic pentru a le copia culoarea unica la un pret accesibil. „Albastrul egiptean” era obtinut prin amestecarea dioxidului de siliciu, varului, cuprului si sarurilor alcaline si putea fi folosit pentru a decora piatra, lemnul, ipsosul, papirusul si panza. Numeroasele obiecte de ornament ce au supravietuit pana astazi atesta prezenta albastrului in viata egiptenilor.
Continuam cu „albastrul regal”. In perioada timpurie a Europei moderne, vopseaua textila albastra era fabricata din drobusor (Isatis Tinctoria), o planta cu flori originara din zona mediteraneeana. In timpul Evului Mediu, cultivarea drobusorului in tari cum ar fi Anglia, Franta si Germania a ajutat multe orase si regiuni sa devina extraordinar de bogate. Cu toate acestea, din cauza pretului sau ridicat de productie si a faptului ca nu rezista prea mult la uzura, colorantul a fost adoptat de catre persoanele instarite si a devenit un simbol al nobilimii. Clasa muncitoare purta imbracaminte de culoare maro si verde, in timp ce regii purtau haine albastre. De pilda, intr-o pictura realizata de pictorul francez Jean Bourdichon in 1498, regii francezi Carol cel Mare si Ludovic al IX-lea poarta vesminte somptuoase din blana de hermina, matase albastra si broderie de aur, iar Ludovic al XII-lea ingenuncheaza pe o perna de matase albastra si chiar si sabia lui este… albastra!
Dupa perioada medievala, albastrul este considerat nu doar un colorant textil costisitor, ci si un pigment extrem de scump pentru pictori; iar din cauza costului sau, era folosit doar pentru cele mai importante subiecte. De exemplu, in perioada Renasterii, nicio persoana nu era mai importanta decat Fecioara Maria, iar pentru ca aproape intotdeauna aceasta era zugravita purtand vesminte albastre, albastrul a devenit sinonim cu puritatea, umilinta si divinul.
Cam in aceeasi perioada se evidentiaza nuanta „ultramarina”. Pictorii trebuiau sa piseze piatra semipretioasa de lapislazuli pentru a fabrica ultramarinul, pigmentul albastru intens care este semnul distinctiv al numeroaselor picturi renascentiste. Numele provine din latinescul ultramarinus, care inseamna „dincolo de mare”, deoarece aceste pietre erau importate de la mare distanta, tocmai din minele din Afganistan, de catre comerciantii italieni in secolele al XIV-lea si al XV-lea. Ultramarinul era atat de scump, incat unele tablouri n-au fost niciodata terminate deoarece pictorul nu si-a putut permite sa cumpere mai mult pigment. Nici macar Michelangelo nu-si putea permite sa-l obtina, iar Rafael il folosea doar pentru a da o tusa finala picturilor sale. Insa Titian era renumit pentru folosirea generoasa a ultramarinului in operele sale, asa cum se vede intr-un tablou semnat de el care ii infatiseaza pe Bacchus si Ariadna pe fondul unei intinderi vaste de cer albastru.
De-a lungul istoriei, nuanta azurie era folosita foarte mult pentru a decora obiectele de ceramica fina, transformandu-le in adevarate opere de arta, in special in Orientul Indepartat. De pilda, portelanul chinezesc albastru si alb era foarte pretuit inca din secolul al IX-lea. In secolul al XIV-lea, chinezii au inceput sa fabrice in serie portelan alb si albastru foarte fin, translucid, in orasul Jingdezhen. Aceasta „ceramica albastra si alba”, asa cum era cunoscuta, folosea cobaltul adus pe rutele comerciale din Persia. Cobaltul era de doua ori mai scump decat aurul. Odata realizat, portelanul era ulterior vandut inapoi in Orientul Mijlociu. Multe dintre aceste piese frumoase combina tehnicile portelanului chinezesc cu motive islamice.
Secole la rand europenii au incercat sa copieze portelanul chinezesc, dar fara niciun succes. Intr-adevar, China si portelanul erau doua notiuni atat de strans conectate, incat in limba engleza portelanul era cunoscut pur si simplu sub numele de „China”. Atunci cand, in cele din urma, secretul obtinerii sale a fost dezvaluit la inceputul secolului al XVIII-lea, in toata Europa au aparut producatori care incercau sa fabrice echivalente locale.
Josiah Wedgwood si-a infiintat compania engleza in 1759, unde a perfectionat o noua tehnica numita „ceramica fina jasper”. I-au trebuit 3.000 de incercari pentru a obtine nuanta potrivita de „albastru de Portland” pentru prima sa piesa, care a fost inspirata de celebra „Vaza Portland” din epoca romana expusa la British Museum.
Albastrul era prea costisitor pentru a fi folosit pe picturi si portelan, insa era mult mai ieftin de folosit pentru confectionarea articolelor vestimentare. De-a lungul timpului, materialele textile vopsite in albastru au devenit atat de comune in Europa, incat erau purtate de barbati si femei din toate clasele sociale.
Insa din secolul al XVI-lea, aparitia unei noi vopsele albastre extrasa din planta numita indigo (Indigofera Tinctoria) a zguduit comertul european cu textile. Importata din Asia, aceasta vopsea era mai concentrata si deci din ea se putea extrage un albastru mai intens si mai rezistent la uzura. In secolele al XVI-lea si al XVII-lea, temandu-se pentru soarta industriei textile nationale, guvernele francez, german si britanic au incercat sa blocheze importul de indigo. Insa blocada a fost zadarnica si deci in cele din urma indigo-ul a inlocuit drobusorul, distrugand in proces mai multe centre industriale.
Si acum, cateva cuvinte despre… blugi (un cuvant care provine din expresia „Blue Jeans” – pantaloni din tesatura denim albastra). Tesatura denim a fost produsa pentru prima data in Genova, Italia, in secolul al XVII-lea; la scurt timp dupa aceea, orasul francez Nimes a copiat tehnica („denim” provine din expresia „de Nimes”, adica originar din Nimes). Tesatura de bumbac in diagonale vopsita in indigo era robusta si lavabila, facand-o materialul textil perfect pentru muncitori. Levi Strauss a adus materialul la un nivel superior cand a brevetat utilizarea niturilor metalice pentru a intari cusaturile pantalonilor confectionati din denim in 1873. Iar restul este istorie…
Vom incheia cu cel mai pur albastru dintre toate. In perioada 1947-1957, artistul francez Yves Klein a perfectionat ceea ce el considera cea mai pura nuanta de albastru dintre toate. El a inregistrat culoarea „International Klein Blue” (IKB) ca marca comerciala, iar ultramarinul intens a devenit semnul sau distinctiv. A pictat mai mult de doua sute de panze cu aceasta culoare, a realizat tot atatea sculpturi si chiar a pictat fotomodele cu nuanta IKB pentru a le putea „imprima” corpurile pe panza. Klein considera ca albastrul sau este „extradimensional”, ceea ce inseamna ca il transporta pe privitor dincolo de panza insasi.
In zilele noastre, colorantii si pigmentii textili albastri sunt in marea lor majoritate sintetici, dar culoarea isi pastreaza acelasi simbolism puternic ca si atunci cand era o nuanta rara si costisitoare. Drapelele nationale, echipele sportive si uniformele folosesc adesea albastrul pentru a denota unitatea si vigoarea. Insa culoarea este si ambigua: de pilda, in zonele in care locuiesc vorbitori de engleza, „a se simti „blue” / albastru” denota tristete, in timp ce un „cer albastru” este echivalat cu optimismul si fericirea. Ce inseamna albastrul pentru dvs.?
