Evoluția ambalajului de-a lungul istoriei este strâns legată de alimente deoarece la începuturile omenirii, în Epoca de Piatră spre exemplu, acestea erau consumate pe loc. Nevoia ulterioară de a transporta alimente și lichide i-a obligat pe oameni să se gândească la recipiente. Astfel, povestea ambalajelor începe în urmă cu aproximativ 1 500 de ani, odată cu prima încercare de a conserva produsele alimentare, pentru care oamenii au împrumutat elemente din natură precum fructele curcubitaceelor numite popular tărtăcuțe, frunzele, scoarța de copac sau pielea animalelor. Însă egiptenii antici au fost primii care, în jurul anului 1 500 î.Hr., au „industrializat” recipientele pentru păstrarea și transportarea lichidelor prin dezvoltarea unor metode de producție a vaselor din sticlă colorată – de atunci aveau să treacă încă 500 de ani până când meșteșugarii antici reușeau să producă sticla transparentă. Dacă istoria recipientelor pentru lichide a început în spațiul egiptean, ambalajul pentru produse alimentare s-a născut în jurul anului 200 î.Hr., atunci când chinezii au început să folosească scoarță de copac tratată, mai ales scoarța duzilor, pentru a transporta mâncare.
În următoarele secole, această practică a evoluat natural către producția de hârtie prin extragerea fibrelor de celuloză din plante – putem spune deci că hârtia este cel mai vechi exemplu de ambalaj flexibil. Însă tehnologia meșteșugarilor chinezi a ajuns în vest abia peste câteva secole, metoda fiind certificată istoric în Anglia abia în anul 1310, după care au mai trecut încă 400 de ani până când a ajuns și în America de Nord. Utilizarea pe scară largă a hârtiei s-a produs începând cu anul 1867, atunci când a fost perfecționat un proces de extragere a celulozei din pulpa de lemn.
Următoarea etapă a evoluției ambalajelor s-a desfășurat sub influența lui Napoleon Bonaparte (1769 – 1821) care, pe parcursul măreței sale cariere militare, a înțeles cât de dificilă este sarcina de a-și hrăni armata departe de casă. Așa că a lansat ceva ce astăzi s-ar numi „open call”, anunțând că va oferi o sumă de 12 000 de franci oricui îl va ajuta să îmbunătățească formula de conservare a alimentelor. Răspunsul a venit de la Nicholas Appert, care a primit și un premiu în 1805 după ce a oferit soluția conservării prin fierbere a alimentelor la temperaturi înalte și sigilarea lor ulterioară în recipiente din sticlă. Inventatorul britanic Peter Durand a preluat această idee și a aplicat-o asupra conservelor din metal, aceeași metodă fiind folosită și azi.
Evoluția ambalajelor a continuat în epoca victoriană începând cu 1817, atunci când a fost fabricată prima cutie din carton. Această inovație a fost urmată în 1844 de producția comercială a pungilor din hârtie în Anglia, care a cunoscut o evoluție marcantă pe plaiurile americane, acolo unde Francis Wolle a inventat și brevetat în 1852 prima mașină de fabricat pungi de hârtie din istorie. El a fost urmat îndeaproape de Margaret Knight care a inventat pungile de hârtie cu fundul pătrat ce permiteau transportarea produselor fără riscul de a se răsturna. Abia peste aproximativ 100 de ani au apărut și primele pungi din plastic. Cutia prefabricată din carton, cea pe care o folosim și astăzi, a fost inventată întâmplător în 1870 de tipograful și producătorul de saci din hârtie, Robert Gair. În timp ce lucra la o comandă de saci pentru semințe, dispozitivul de fălțuire și-a schimbat brusc poziția și a tăiat sacul, dând astfel naștere primelor ambalaje semi-flexibile.
Primul brand care a folosit cutiile pliate din carton a fost producătorul de biscuiți National Biscuit Company (NABISCO), aceeași companie care în 1912 a lansat pe piață biscuiții Oreo. Prima metodă de protejare a alimentelor ambalate în cutii din carton a fost dezvoltată apoi de William Kellogg care, alături de fratele său, conducea un sanatoriu. Celor doi li se datorează și preferința americanilor pentru cerealele consumate la micul dejun, dat fiind că ei au fost primii care în 1906 au început să ambaleze fulgi de porumb în cutii din carton, aceste cereale făcând parte dintr-un regim de însănătoșire destinat pacienților spitalului lor. Când fulgii de porumb au început să fie comercializați pe scară largă ca aliment, aceștia erau ambalați direct în cutia din carton, care era mai apoi învelită în hârtie cerată. Mai târziu, John Kellogg – fiul lui William – a decis că este mai potrivit să protejeze cerealele ambalându-le mai întâi în pungi din hârtie cerată, care erau apoi amplasate în cutiile din carton.
De evoluția ambalajelor sunt legate multe nume, printre care și al celui considerat a fi fondatorul industriei moderne de alimente congelate: Clarence Birdseye – inventator, antreprenor și naturalist american. Acesta a învățat procedeul congelării rapide a alimentelor de la un trib inuit, în timp ce lucra în nordul Canadei. Însă în 1920 nu exista ambalajul potrivit pentru conservarea acestui tip de alimente, așa că după o încercare nereușită de utilizare a celofanului – care la acea vreme nu era impermeabil – inventatorul a apelat la compania americană DuPont care a produs o variantă rezistentă la apă a acestui material. Explozia pieței alimentelor congelate și a ambalajelor aferente s-a produs după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu extinderea supermarketurilor.
Întorcându-ne la recipientele pentru băuturi, primele doze din oțel destinate consumului de bere au fost realizate în 1935 de Krueger Beer. Până în acel moment berea era îmbuteliată exclusiv în recipiente din sticlă. Varianta modernă a dozelor și-a făcut apariția în 1959, când compania americană Coors a utilizat aluminiul pentru a fabrica o nouă doză. Însă consumatorii erau nevoiți în continuare să deschidă capacul dozei cu ajutorul unui desfăcător de conserve, așa-numita „cheiță” a dozelor din prezent fiind inventată câteva luni mai târziu de Ermal Fraze, un băiat de la țară care nu dispunea în acel moment de un desfăcător.
Plasticul este cel mai nou și deja cel mai des întâlnit material folosit în producția de ambalaje. Inventarea celofanului în 1908 a însemnat deschiderea către o nouă etapă în istoria ambalajelor. Prima sticlă din plastic folosită în scopuri comerciale a fost introdusă pe piață abia în 1946, odată cu apariția unui deodorant numit Stopette. Câteva decenii mai târziu, în 1977, materialul numit tereftalat de polietilenă (PET) își făcea apariția devenind rapid popular în rândul ambalajelor datorită reciclabilității, rezistenței sale și faptului că nu era considerat toxic.
În prezent, omenirea pare să treacă printr-o altă etapă în ceea ce privește evoluția ambalajelor, una în care conștientizează efectele pe termen lung ale plasticului. În decembrie 2020, un grup de cercetători italieni conduși de dr. Antonio Ragusa a descoperit pentru prima dată particule de microplastic în placenta a patru bebeluși nenăscuți. Majoritatea particulelor puteau proveni de la ambalaje, vopsele, cosmetice sau produse de îngrijire personală și aveau dimensiuni de 10 microni (0,01 mm), ceea ce înseamnă că erau suficient de mici pentru a pătrunde în corpurile bebelușilor prin sânge. Cercetarea publicată în jurnalul academic Environment International concluzionează: „Datorită rolului crucial al placentei în susținerea dezvoltării fetusului, prezența unor particule de plastic potențial dăunătoare provoacă îngrijorări serioase. Sunt necesare studii suplimentare pentru a evalua dacă prezența microplasticului poate declanșa răspunsuri imunitare sau dacă ar putea duce la eliberarea unor contaminanți toxici”. Dacă ne aflăm la finalul epocii plasticului în industria producătoare de ambalaje, care va fi oare materialul viitorului?
